Factorii dezvoltării psihice

Автор работы: Пользователь скрыл имя, 31 Октября 2013 в 14:29, реферат

Краткое описание

Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex, la sfârşitul căruia trebuie să găsim omul matur, „înarmat” cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic
care se realizează ca o consecinţă a influenţei factorilor externi (mediul social, educaţia) asupra particularităţilor individuale ale copilului, considerate factori interni. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind decisivă.
Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică, ei conferind calitatea de subiect al obiectului educaţional. Ei sunt astfel premise ale unor fenomene şi manifestări
particulare.

Прикрепленные файлы: 1 файл

0_factorii_dezvoltarii_psihice.doc

— 46.00 Кб (Скачать документ)

                                                                          

Factorii dezvoltării psihice

Banea Laureta Speranţa

Grădiniţa cu P.P. nr. 4 Măcin

Jud. Tulcea

 

         Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex, la sfârşitul căruia trebuie să găsim omul matur, „înarmat” cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic

care se realizează ca o consecinţă a influenţei factorilor externi (mediul social, educaţia) asupra particularităţilor individuale ale copilului, considerate factori interni. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind decisivă.

           Factorii interni sunt constituiţi din totalitatea condiţiilor care mijlocesc şi favorizează dezvoltarea psihică, ei conferind calitatea de subiect al obiectului educaţional. Ei sunt astfel premise ale unor fenomene şi manifestări

particulare. (I. Nicola, 2002, pag.81)

              Detaliind, amintesc primele cunoştinţe de pedagogie cu care am venit în contact, ce precizau că ansamblul caracterelor transmise ereditar sau totalitatea genelor cu care se naşte individul se numeşte genotip. Rezultatul interacţiunii dintre genotip şi influenţele de mediu constituie fenotipul. Prin urmare, genotipul este strict ereditar, în timp ce fenotipul este produsul eredităţii şi al mediului deopotrivă. În general, moştenirea ereditară sau genotipul apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi, iar ceea ce ţine de ereditatea individului se poate exprima în diferite etape de vârstă sau poate rămâne în stare latentă pe parcursul vieţii dacă nu intervin anumiţi factori activatori din mediu.

         Aşadar, omul nu primeşte prin ereditate însuşiri şi procese psihice gata structurate, ci predispoziţii ale acestora, adică elemente de sensibilitate şi reactivitate la mediu. Caracteristica fundamentală a predispoziţiilor naturale este polivalenţa lor, care prezintă două aspecte esenţiale, şi anume:

        • acelaşi ansamblu de predispoziţii native poate evolua în sensuri diferite, în condiţii de mediu şi de educaţie diferite;
        • diverse categorii de predispoziţii native pot contribui la dezvoltarea unor capacităţi şi caracteristici comportamentale date (Ghe. Tomşa, 2005, pag. 30).

    În categoria de factori sau condiţii interne putem include patrimoniul

nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării biologice precum şi totalitatea achiziţiilor realizate de-a lungul „istoriei” individuale, sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente, opinii, aspiraţii, idealuri, etc.).

      Achiziţiile psihice se obţin numai pe fondul interacţiunii dintre individ şi mediu, cerinţele externe, îndeosebi ale mediului social, se interiorizează, devenind moduri de gândire, aspiraţii, atitudini, motive, valori).

      Considerând ereditatea  ca un ansamblu de predispoziţii native,

rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul generaţiilor s-a stabilit că ea condiţionează  procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluţia omului. Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii univitelini) nu explică traiectoriile individuale ale dezvoltării psihice.

         Factorii externi sunt constituiţi din totalitatea acţiunilor şi influenţelor ce se exercită din exterior asupra dezvoltării şi formării personalităţii umane (mediul şi educaţia).

            În sens larg, prin mediu înţelegem „totalitatea condiţiilor materiale şi sociale care asigură cadrul de existenţă şi de dezvoltare al omului” (Ghe. Tomşa, 2005, pag 31). În cadrul mediului distingem două componente principale: mediul natural sau fizic şi mediul social sau socio-cultural.

  Mediul natural sau geografic este cadrul natural în care se desfăşoară viaţa materială a oamenilor. El desemnează totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul (relief, climă, apă, floră, faună). Aceste condiţii oferă posibilităţi diferite de dezvoltare omului şi societăţii. Mediul natural sau geografic stă la baza unor modificări organice (maturizarea biologică, structura corpului, culoarea pielii), precum şi a adoptării unui anumit regim de viaţă. Pe primele trepte ale dezvoltării societăţii umane, influenţa mediului fizico-geografic a avut specificul ei. Astăzi, ea se manifestă în forme noi, specifice civilizaţiei tehnologice contemporane (degradarea echilibrului ecologic, poluarea mediului înconjurător, etc.)     

          Termenul de „mediu social” exprimă totalitatea cerinţelor sociale şi a relaţiilor în care trăieşte şi acţionează copilul. Factorii care ţin de mediul social se grupează în două categorii:

                -„mediul imediat”- familie, rude, şcoală, educatori (microsistem)

                -„mediul social” în general – societatea cu particularităţile social-istorice (macrosistem).

  Macrosistemul şi microsistemul nu sunt identice, deşi ele interacţionează în multe puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Aşa se explică de ce la copiii care trăiesc în aceeaşi societate există atâtea diferenţe de dezvoltare.

         Procesul dezvoltării personalităţii copilului începe în mediul familial, mediu care este simultan social, cultural şi afectiv. El influenţează dezvoltarea psihică în mod decisiv în primii ani de viaţă ai copilului. Principalele elemente cu incidenţe educative ale acestui mediu sunt:

     -statutul socio-economic al familiei;

     -statutul socio-cultural;

     -compoziţia familiei (număr de copii, generaţii, sexe);

     -structura relaţională  (relaţii intrafamiliale, atitudini şi practici educative);

     -climatul afectiv (calitatea şi dozajul relaţiilor afective dintre părinţi, dintre părinţi şi copii, dintre copii, etc.);

     -nivelul aspiraţional şi motivaţional al părinţilor (Ghe. Tomşa, 2005, pag. 31).

            Desigur, influenţa acestor elemente nu este identică. Spre exemplu, statutul socio-economic al familiei are o influenţă mai redusă  decât aspectele socio-culturale, atitudinale şi cele ale normalităţii afective. De asemenea, în ceea ce priveşte factorul cultural, un rol deosebit de important îl are limbajul din mediul familial sau calitatea comunicării. Mediul familial este prin excelenţă un mediu afectiv şi educativ.

           Ca macrosistem, mediul social contribuie la dezvoltarea personalităţii copilului prin prisma a trei aspecte definitorii:

   -păstrează sau depozitează  experienţa umană  concretizată în fenomene de cultură;

   -declanşează şi actualizează  predispoziţiile naturale ale individului;

   -oferă posibilităţi nelimitate în vederea valorificării predispoziţiilor native ale individului. 

          Relaţiile copilului preşcolar cu colegii de grădiniţă şi cu educatoarea îl ajută să facă progrese în procesul de socializare, proces început deja în familie. Acţiunile educative desfăşurate în grădiniţă conturează, într-un mod specific, baza relaţiilor socio-afective ale copilului şi, în acelaşi timp, îl pregătesc pentru integrarea în mediul şcolar.

          Educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces permanent şi continuu nu se referă doar la educaţia intelectuală (informativă şi formativă) care se realizează în instituţii de învăţământ, ci la toate influenţele care modelează copilul în vederea creării unei personalităţi cât mai armonios structurate. Educaţia trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii, bazându-se pe potenţialul individual.

           Educaţie şi dezvoltare- două fenomene aflate într-o relaţie reciprocă  caracterizată prin aceea că dezvoltarea apare succesiv drept efect şi premisă a educaţiei. Dezvoltarea este rezultatul acţiunii tuturor factorilor, între care educaţia deţine rolul conducător. Ca acţiune socială conştientă, ea poate stimula şi accelera aportul celorlalţi factori în procesul dezvoltării. Pe de altă parte, formularea şi dozarea exigenţelor, atribute cu care este investită educaţia, nu se face în mod întâmplător, ci pornind de la nivelul atins în dezvoltarea psihică, de la cunoaşterea condiţiilor interne acumulate până în acel moment.

            Cu alte cuvinte, educaţia depinde de stadiul de dezvoltare în care se află copilul şi, în acelaşi timp, acţiunea educativă  conduce la o nouă dezvoltare. În acelaşi timp, însă, nu orice educaţie determină dezvoltarea, ci numai educaţia corect şi adecvat proiectată şi desfăşurată.

          Dezvoltarea  personalităţii  umane  nu poate fi explicată prin prisma

unui singur factor, căci rolul fiecăruia este dependent de ceilalţi. Esenţial pentru educator  este de a cunoaşte dacă limitele întâlnite în dezvoltarea psihointelectulă a unui individ sau  a altuia sunt impuse predominant de factori ereditari sau de factori externi.

           La vârsta preşcolară, principalul mijloc de dezvoltare psihoindividuală  a  copilului  este  jocul. Activităţile  pe  care  le  organizează şi

realizează  educatoarea îi formează copilului preşcolar experienţele cognitive, îl obişnuiesc cu un regim de viaţă ordonat şi îl ajută să dobândească autonomia în activităţile simple în care este antrenat.

             Pedagogul american Horace Mann era de părere că aşa cum un măr nu este un măr în adevăratul sens al cuvântului atâta timp cât el nu este copt, aşa şi o fiinţă umană nu este cu adevărat o fiinţă umană până ce ea nu este educată. Educaţia reprezintă procesul prin care oamenii se străduiesc să transmită copiilor lor înţelepciunea lor cu greu dobândită şi aspiraţiile lor pentru o lume mai bună .

    Acest proces începe la scurt timp după naştere, părinţii căutând să-şi pregătească  copilul să se comporte conform cerinţelor culturii lor. De exemplu, părintele îl învaţă curând pe copil să transforme sunetele gângurite în limbaj şi, prin exemple şi reguli, el încearcă să inoculeze copilului atitudinile, valorile şi cunoştinţele care vor coordona comportamentul acestuia de-a lungul vieţii.

           Astfel, prin perspectiva formării unei personalităţi unitare, a unei dezvoltări integrate, armonioase- subliniem rolul psihologiei în general şi al psihologiei pedagogice sau educaţionale (ca ramură aplicativă) în special, în vederea realizării dezideratelor procesului instructiv-educativ şi ale sistemului de educaţie (promovarea unei educaţii centrate pe copil, formarea unei personalităţi armonioase care să corespundă solicitărilor actuale şi de perspectivă ale societăţii contemporane).

 

Bbliografie

  1. Anca Dragu, Cristea S., (2003), ,,Psihologie şi pedagogie şcolară”, Ovidius University Press, Constanţa;
  2. Nicola, I., (2006), ,,Tratat de pedagogie şcolară”, Ed. Aramis, Bucureşti;
  3. Tomşa, Gh., (coord.), (2005), ,,Psihopedagogie preşcolară şi şcolară”, Ed. Coresi, Bucureşti

 


Информация о работе Factorii dezvoltării psihice